Introspecția este cunoscută ca o metodă de autoobservare. Această metodă nu implică utilizarea unor instrumente și tehnici speciale. Metoda de introspecție în psihologie este folosită de specialiști pentru a-și studia conștiința.
Să încercăm să înțelegem ce este introspecția?
Cuprins
Definiția metodei
Introspecția este un studiu atent și aprofundat al sentimentelor, gândurilor, experiențelor, imaginilor, gândirii cuiva, fără autojudecare. Această definiție a introspecției în psihologie este apropiată de autoanaliză. Traducerea literală a termenului înseamnă «a privi în interiorul propriei persoane». Caracteristica principală a introspecției în psihologie este considerată a fi non-evaluarea sa: o persoană ar trebui să afirme faptul că există semne de acțiune de stimulare. Nu este permisă atribuirea unor caracteristici calitative acestor senzații, exprimarea opiniei proprii despre ceea ce se întâmplă.
Raportul de autoobservare al cercetătorului îi oferă acestuia informații care vor trebui verificate cu ajutorul altor metode de cercetare.
Metoda introspecției îi oferă cercetătorului posibilitatea de a învăța cum să își folosească propria intuiție pentru a obține o înțelegere mai profundă a realității. Unii cercetători consideră că introspecția este singura metodă care oferă cheia pentru a înțelege lumea interioară a unei persoane. Alți autori contestă această afirmație. Cu toate acestea, opiniile oamenilor de știință sunt de acord că introspecția este a priori inerentă oricărei cercetări științifice. Înainte de apariția psihologiei experimentale, trăsăturile psihicului și conținutul conștiinței individului erau studiate doar prin autoobservare.
Istoria dezvoltării metodei
După ce am lămurit ce înseamnă termenul de introspecție, este necesar să spunem cine este autorul metodei de introspecție.
Introspecția ca metodă de cercetare științifică își datorează apariția lui R. Descartes și J. Locke. Acești filosofi au considerat introspecția ca fiind un tip special de cunoaștere.
Abordări sinonime pot fi găsite la F. Brentano, care a aplicat metoda observației interne în activitatea sa experimentală.
Ideile fondatorilor introspecției au fost urmate de W. Wundt, E. Titchener și de întreaga școală de psihologie de la Würzburg. Wundt a combinat autoobservația cu experimentele de laborator și cu diferite modalități de desfășurare a acestora.
Mai târziu, în psihologia Gestalt, acest tip de studiu al propriei lumi interioare a luat forma unei auto-observații fenomenologice.
În secolul al XIX-lea, introspecția a fost folosită ca termen pentru experiențele subiective ale participanților la cercetările psihologice. Acest lucru înseamnă că oamenii de știință au tras concluzii despre anumite fenomene și fenomene psihologice nu pe baza propriilor sentimente introspective, ci pe baza raportului de autoobservații ale subiecților.
Metoda autoobservării a fost serios criticată de către behavioriști, care susțineau că numai reacțiile comportamentale ale indivizilor observate din exterior pot servi drept fapte doveditoare ale anumitor manifestări psihologice. Susținătorilor autoobservării li s-a reproșat lipsa de obiectivitate a metodei lor.
În acest sens, conceptul original a suferit unele modificări: acum participantul la experiment trebuia doar să răspundă la o întrebare și să raporteze schimbările prin apăsarea unui buton special. Prin aceste modificări, a fost posibilă îndepărtarea subiectivismului în autoobservare.
Școlile ulterioare de psihologie obiectivă și cognitivă s-au opus autoobservării din cauza obiectivității scăzute a metodei. Specialiștii acestor școli au susținut că este posibil să se obțină informații fiabile despre o persoană prin observarea special organizată de o terță parte.
La începutul secolului al XX-lea, autoobservația a fost recunoscută ca o metodă idealistă neștiințifică, a cărei principală problemă era lipsa de obiectivitate. Dar, în același timp, ea a fost utilizată în studiul lumii interioare și al atitudinilor spirituale ale unei personalități și a fost urmărită în momentele reflexive ale experimentelor psihologice și pedagogice.
Se poate spune cu siguranță că o astfel de metodă ca introspecția este folosită și în psihologia modernă. De exemplu, în literatura metodologică se face referire la aplicarea practică a metodei de autoobservare în psihologia umanistă și transpersonală pentru a urmări schimbările unui individ în cursul propriilor gânduri și formarea atitudinilor morale.
Problema autoobservării
În cursul numeroaselor teste, a devenit clar că metoda de autoobservare nu îndeplinea criterii precum reproductibilitatea și capacitatea de a înregistra rezultatele cu exactitate. Acest lucru s-a datorat faptului că participanții erau oameni obișnuiți, care erau distrași în timpul experimentului și care nu au oferit întotdeauna un feedback precis și în timp util experimentatorului.
Astfel, autoobservația a fost recunoscută nu ca o metodă de investigare a proceselor mentale în sine, ci a urmelor pe care aceste procese le lasă în conștiința unei persoane.
O altă problemă a utilizării metodei este limitarea acesteia: rezultatele autoobservării afirmă faptul prezenței unei trăsături, dar nu permit explicarea acesteia. Cu ajutorul ei pot fi investigate doar percepțiile, asociațiile și senzațiile.
Locul metodei în filosofie
În filosofie, introspecția este baza metodologiei psihologice a direcției retrospective a acestei științe. Esența metodei de introspecție, potrivit lui Augustin, constă în eliberarea conștiinței și sistematizarea sentimentelor unei persoane, cu care discipolii săi au fost de acord. Faptul de a fi fixat pe propriile emoții poate împiedica relațiile interpersonale normale.
Introspecția în traducere înseamnă «auto-observare», care în filosofie ajută o persoană să calmeze furtuna de sentimente din interiorul său. Introspecția, ca metodă de cercetare în psihologie, este baza cunoașterii de către o persoană a propriilor caracteristici personale.
Locul metodei în psihologie
În perioada sovietică, introspecția a fost principala metodă de psihologie, pe care oamenii o foloseau pentru a controla activitatea propriului psihic. Introspecția se caracterizează prin necesitatea unei pregătiri îndelungate. Aceasta este singura modalitate de a face față subiectivismului.
Metoda introspecției și a auto-observării a făcut posibilă descoperirea conținutului acestor elemente ale conștiinței care nu pot fi descompuse în sentimente. În plus, au fost descoperite cauzele inconștiente ale unor regularități.
Cu toate acestea, rezultatele auto-observațiilor acestui sau acelui proces mental erau contradictorii nu numai la persoane diferite, ci și la același subiect. Iată cum metoda introspecției a dat naștere unei probleme serioase de obiectivitate a autoobservării în psihologie, punând sub semnul întrebării obiectul de studiu, conceptele și prevederile de bază ale acestei științe.
Oamenii de știință au ajuns la concluzia că o astfel de observație are posibilități limitate. În timp, această metodă a fost transformată în retrospecție.
Tipuri de introspecție în psihologie
De-a lungul timpului, în psihologie au fost determinate mai multe variante de auto-observație. Acestea sunt:
- Auto-observația fenomenologică este o metodă a psihologiei Gestalt. Sarcina sa este de a descrie fenomenele psihicului în integritate și imediatețe pentru a izola sentimentele și senzațiile de bază. Ulterior, acest tip de autoobservare a fost utilizat în psihologia descriptivă și umanistă.
- Psihologia introspectivă sau auto-investigația. Această direcție a fost dezvoltată de R. Maharshi. Experimentele cercetătorului au avut ca scop studierea propriilor sentimente și determinarea cauzelor acestora.
- Introspecția analitică, al cărei fondator este considerat a fi E. Titchener. Activitatea experimentală a cercetătorului a avut ca scop descompunerea imaginii senzoriale în părți constitutive rezistente la acțiunea stimulului. Această metodă a stat la baza structuralismului.
- Autoobservația sistematică este o metodă de analiză mentală folosită în Școala de la Würzburg. Ea se concentrează pe controlul activității gândirii, bazându-se pe raportul retrospectiv.
Introspecția în viața de zi cu zi
În viața de zi cu zi, oricine poate folosi această metodă pentru a găsi armonia cu sine însuși. Dacă cineva își ascultă cu atenție sentimentele, emoțiile care apar în anumite situații, se pot contura direcții de autodepășire. Dacă se combină autoobservația cu meditația, se poate dezvolta sfera emoțională și volitivă.
În plus, antrenamentul sistematic, îndreptat spre propria lume interioară, dezvoltă spiritul de observație și ajută la combaterea absenteismului. Persoanele care au învățat această metodă privesc lumea într-un mod diferit: observă detaliile din interior, învață să surprindă schimbările de dispoziție ale interlocutorului, îi citesc emoțiile prin expresiile faciale. Abilitățile lor de a lucra cu informații se îmbunătățesc.
Cu toate acestea, predarea acestei metode copiilor este o sarcină aproape imposibilă, deoarece psihicul lor este mobil, este extrem de dificil pentru ei să se concentreze asupra propriilor sentimente, gânduri și emoții.
Avantajele și dezavantajele metodei
Avantajele acestei metode sunt reprezentate de următoarele fapte:
- metoda se bazează pe studiul propriilor sentimente interioare și atitudini personale (nimeni altcineva nu poate cunoaște aceste caracteristici mai bine decât subiectul însuși);
- prezintă faptele mentale așa cum există ele.
Cu toate acestea, avantajele menționate mai sus ale metodei nu o fac ideală. Ca metodă de cercetare psihologică, autoobservația are dezavantaje semnificative:
- grad ridicat de subiectivitate;
- experimentatorul nu poate fi sigur de onestitatea și autocritica subiectului;
- nu există posibilitatea de a o aplica într-o formă de experiment de grup;
- experimentatorul nu are posibilitatea de a verifica înțelegerea corectă a instrucțiunilor de către subiect;
- metoda a fost aplicată în principal în condiții create în mod artificial, în mediul natural rezultatele studiilor de laborator nu au fost confirmate;
- nereproductibilitatea rezultatelor metodei, chiar și la același subiect, după o anumită perioadă de timp;
- cu ajutorul acestei metode este posibil să se obțină anumite informații despre o persoană, dar acestea nu pot fi evaluate cantitativ sau calitativ;
- în cazul în care experimentatorul efectuează experimente pe el însuși, există o probabilitate ridicată de distorsionare a procesului mental și de falsificare a rezultatului datorită atitudinii inițiale și dublei poziții a cercetătorului;
Concluzie
Metoda autoobservării prezintă o serie de dezavantaje. Cu toate acestea, acest lucru nu îi diminuează meritele. De aceea, ea nu dispare din practica psihologică, deși aplicarea ei astăzi este foarte limitată.
Chiar și filosofii antici spuneau că studiul lumii trebuie precedat de studiul de sine. Merită să-i ascultăm pe înțelepții antici: metoda de studiere a caracteristicilor personale (dacă este aplicată corect) ajută la identificarea punctelor slabe ale fiecăruia și la începerea lucrului de autoperfecționare.